Constanța nu trebuie să înghețe

În Constanța am mai ajuns doar o dată în copilărie și nu țin minte mare lucru de atunci, iar de când am atins vârsta rațiunii, contactul meu cu orașul a fost exclusiv prin intermediul gării, unde acum mulți ani m-am întâlnit cu cineva să cumpăr un aparat foto și în mai multe ocazii am luat microbuzul spre 2 Mai și Vama Veche. Atât. Niciodată nu mai vizitasem orașul, niciodată nu mai văzusem cazinoul sau zona turistică numită atât de cald, Mamaia.

Însă la sfârșitul săptămânii trecute m-am decis să vizitez un prieten bun, constănțean din naștere, așa că mi-am permis luxul de a mă plimba agale prin acest oraș extrem de frumos, care mi-a adus aminte de toate filmele cu orașe bombardate pe care le-am văzut vreodată.

Mintea mea este mereu împărțită în foarte multe direcții și cu greu mă pot concentra sau dedica unui singur lucru. Acum vreau să fiu un simplu excursionist singuratic, iar în momentul următor încep să organizez petreceri efervescente. Sunt totuși câteva lucruri care nu se schimbă la mine, iar printre acestea sunt călătoriile și pasiunea realizării unor fotografii cât mai armonios compuse. În ultimii ani am simțit o atracție destul de mare mare către minimalism, imagini ușor supraexpuse și tonuri simple. Cum încerc să nu-mi fac planuri în privința fotografiilor pe care urmează să le fac și mă las dus de valul momentului, am ajuns fără niciun scop sau dorință în acest vestit oraș. Gara o știam, așa că am părăsit-o repede și am mers spre centrul vechi. Amicul meu s-a dovedit un ghid foarte păsuitor și mi-a suportat liniștit lungile momente în care așteptam să dispară oamenii de pe străzi, dorința de a merge aiurea și fără țintă pe străzi și mai ales scurtele mele propoziții, care în general îi sugerau să facă câțiva pași în stânga sau în dreapta pentru a dispărea din cadru. Nu m-ar mira deloc să primesc la un moment dat un premiu pentru cea mai sociabilă și diplomată persoană. Sau cel puțin una după ceafă.

De obicei, când mă transform în turist, încerc să găseasc cele mai frumoase imagini. De data asta am fost atras de pustietatea locului. Și nu vă lăsați păcăliți de cadrele în care mai vedeți câteva persoane în depărtare, orașul chiar este părăsit! Știu că în statistici apar peste 300 de mii de locuitori aici, dar acum în februarie, pe o vreme geroasă și cu rafale înghețate de vânt, nu cred că am văzut mai mult de zece oameni, oameni care aproape sigur se mutau dintr-un loc în altul, doar să pară că este totuși cineva pe străzi. Sau poate s-au ascuns toți și mi-au oferit mie oportunitatea de a realiza imagini cu un oraș dezertat de a sa populație. Sau la fel ca în Ploiești, când este frig, lumea se refugiază în păcălelile paralelipipede, lipsite de sentimente sau adevăr, numite atât de pompos, mari centre comerciale.

Am început plimbarea cu zona litorală, unde am descoperit un ponton lung cât o zi de post, cu scânduri și bănci acoperite de gheață. Am fost până în capăt, ignorând semnele disperate ale gardianului răsărit de nicăieri. Întors la țărm, vântul puternic îmi sporea impresia de zonă devastată, iar barăcile de pe nisip și dezolantele clădiri de pe margine nu puteau aduce deloc aminte de tumultul pe care l-am văzut de atât de multe ori în imaginile reprezentative ale litoralului românesc. Locul acesta sigur a fost abandonat acum mult timp și nimeni niciodată nu pare că-l va putea trezi din nou la viață. Credeam că Vama Veche este un mare amalgam de lemn, beton și plastic. M-am înșelat, Mamaia depășește cu mult talmeș-balmeșul de acolo. În schimb marea este frumoasă. Învolburată și desperată, părea că ăși dorește nespus să ajungă la mal. Nu știu dacă uitase ceva aici sau doar dorea să curețe mizeria. Nu prea dădea semne de reușită. Cu degetele înghețate, am părăsit locul acesta de unde lipseau doar câțiva ciulini pentru a părea definitiv părăsit de omenire.

Ajuns în centrul vechi al orașului am fost direct întâmpinat de clădiri pe jumătate dărâmate, pe jumătate putrezite.
Moștenirea arhitecturală a Constanței este una fabuloasă și un oraș cu asemenea bijuterii cred că poate concura oricând cu orice alt oraș european. Însă clasa politică nu a vrut și nici nu pare că dorește acest lucru. După ce a răsărit la sfârșitul secolului XIX și a strălucit în perioada interbelică, acum Constanța pare condamnată să fie doar o pată gri pe harta Europei. Stilul Art Deco este omniprezent, iar Art Nouveau-ul apare și el la fel de des, culminând cu câteva clădiri emblematice precum Casa cu Lei și binecunoscutul Cazino. În mare parte foste hoteluri sau sedii ale unor foste companii maritime, aceste superbe clădiri sunt acum părăginite. Puține sunt cele care au beneficiat de dragostea oamenilor și au fost recondiționate, fiind în prezent sedii de bănci sau restaurante. Majoritatea însă beneficiază de iubirea naturii, beneficiind din plin de iederă, copaci și alte plante, iar câteva chiar primesc o atenție deosebită din partea cerului și a stelelor. Neavând acoperiș, lumina aștrilor și beneficiile ploilor ajung direct în inima lor!
Mi-ar plăcea să știu că toate aceste clădiri își vor redobândi vechea lor glorie. Cu siguranță este și o problemă financiară, dar în primul rând este o problemă de mentalitate. Dacă s-au găsit bani să se construiască total anapoda zeci, poate chiar sute de hoteluri pe plajă, cred că se pot găsi resursele necesare și pentru aceste comori arhitecturale.

Am făcut câteva pauze binemeritate, ba într-un restaurant grecesc, unde am servit câteva specialități foarte gustoase, ba întrând în geamiile din oraș. Aici am fost plăcut surprins să văd cu cei mici sunt învățați limba turcă, ducând astfel mai departe tradițiile părinților. Constanța este un oraș multicultural, așa cum destul de rar vedem în România. Fiecare religie are aici un locaș de cult și este loc pentru toate. Regele Carol a construit marea moschee din oraș, tocmai pentru a omagia comunitatea musulmană din oraș. Am mai intrat și într-o cafenea, unde la un preț decent poți să servești aproape orice fel de cafea etiopiană, peruană sau turcească. Nu știu cum arată aceste străduțe și cafenele în sezonul estival, dar acum eu m-am simțit foarte bine primit și aș reveni oricând acolo. Înclin totuși să cred că vara este o agitație mult prea mare pentru gustul meu.

constanta-cafenea

Am lăsat pentru finalul zilei faleza, cu celebrul ei Cazino. Cred că aici este singura zonă pe care bombardierele politicii românești nu au nimerit-o. Ba chiar pot spune că am găsit chioșcuri (gazebo) care mi-au adus imediat aminte de orașul Brighton din Anglia. Cu toate că frumosul Cazino zace în ruină, esplanada din jurul său arată cochet și este ușor să-ți imaginezi cupluri plinbându-se agale la braț și copii alergând spre Soare. Timpul nu îngheață, iar un oraș nu se vindecă singur. Cazinoul trebuie recondiționat. Este una dintre comorile lăsate de regii țării.
Am văzut în acest oraș atât de multe elemente arhitecturale de excepție, încât îmi vine greu să înțeleg de ce nu se face un proiect de avengură, prin care să se aducă această zonă la un nivel turistic de excepție. Turistic vorbind, am avea probabil unul dintre cele mai frumoase orașe cu ieșire la Marea Neagră. Iar reînsuflețind arhitectura orașului, putem spera într-un turism din ce în ce mai prosper, o viață culturală și artistică efervescentă și o stare generală de bine. Ceva totuși destul de rar întâlnit în România.

Se poate menționa și faptul că sunt destule case care încă arată bine și sunt și destule clădiri recondiționate frumos. Pescăruși pe cerul falezei, pete albe pe gri. Exact așa sunt și aceste câteva clădiri renovate. Mici pete într-o mare tulbure.

În încheiere mai adaug doar că Muzeul de Arheologie este de o urâțenie fără seamăn. Însă în a lui ruină, se află ascuns interesantul stil brutalist. Cumva am avut câteva minute de inspirație și sunt mulțumit de fotografiile realizate acolo. Personalul vorbea de renovări majore ce urmează a demara în acest an. Nu știu dacă aș vrea să fie demolat acest muzeu și construit un altul sau să se găsească un mod prin care urâțenia lui să fie transformată în ceva unic și atractiv. În Londra, la Tate Modern, arhitecții au reușit să facă asta. România rămâne totuși țara celor fără viziune și înțelegere.

Fotografiile sunt făcute în două zile (23-24 februarie 2019). Am plecat cu trenul din Ploiești, m-am întors tot cu el. Pot spune că a mers chiar neașteptat de repede, dar a fost destul de aglomerat. Noi am rezervat din timp bilete și nu a trebuit să stăm în picioare. Erau mulți studenți care au stat pe valize. Nu intrăm în problemele CFR-ului acum, dar și ăsta este la fel de putrezit precum clădirile prezentate aici.
Acest blog nu are ca scop vizionarea de imagini la o calitate ridicată, dar le voi pune în zilele următoare și pe mărețul facebook. Iar dacă vor trece testul timpului, poate chiar și pe site-ul personal.

Menționez că am stat aproape două zile să selectez și să ajustez imaginile. Textul a fost scris cumva în grabă, în momentele în care așteptam să se încarce fotografiile. Orice părere, sfat sau comentariu este binevenit. Ce înseamnă câteva minute în raport cu patru zile de fotografiat, înghețat, editat și căutat cuvintele potrivite?
Muzica ascultată s-a rezumat în mare parte la Talk Talk și Patti Smith.

P.S. Mulțumesc Marius pentru primire și pentru timpul petrecut cu noi!

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Share on LinkedInShare on TumblrPin on PinterestPrint this pageEmail this to someone


Leave a Reply